Câteodată simt că nu mai pot… dar este în regulă

Scriu acest articol dintr-o postură ciudată pentru mine. Nu știu dacă este anxietate, nu cred că este depresie dar este o stare pe care încerc să o administrez. Mă gândesc că scriind despre aceste stări le externalizez și mă îndrept spre o rezolvare, spre acțiune. S-ar putea să ne întâlnim la mijloc, știu că sunt multe persoane care „nu mai pot” și sper cu toată inima să ne ajutăm reciproc.

Acum simt că nu mai pot…

Sunt de ceva timp (nu aș ști de când ține perioada asta) într-o ulcică de „nu mai pot”. Spun din ce în ce mai des că îmi doresc să fiu copil ca să am două mari ocupații: să merg la școală și să mă joc cu prietenii mei. Copilăria mea a fost super: am avut prieteni dragi inimii mele inclusiv acum și nu am avut cine știe ce responsabilități: trebuia să am grijă de cheia de la gât și de ceasul digital portocaliu de la mână (îl foloseam ca să știu când e ora de întors acasă).

Acum mi-ar plăcea să revin la acele prietenii sincere, fără interese, la responsabilitățile simple, la viața atât de ușoară de copil. De ce simt aceste lucruri? Pentru că m-a lovit maturitatea și acea stare de „nu mai pot”. Până acum nu am scris nicăieri ce simt eu că nu mai pot:

  • să dau randament așa cum ar trebui la serviciu;
  • să fac cu drag ceea ce îmi place (să citesc, să scriu, să fac puzzle, să mă plimb prin natură);
  • să-l iubesc pe logodnicul meu așa cum merită;
  • să mă entuziasmez pentru că mi se va schimba viața în următorii 2 ani la 180 de grade;
  • să mă bucur de gătit;
  • să găsesc motivație pentru a face orice, nou sau vechi.

Probabil starea asta a fost amplificată de coviduț, poate ea a fost latentă și acum a cam ieșit la suprafață și o conștientizez.

Chiar dacă nu sunt în regulă, este în regulă…

Chiar dacă nu sunt în regulă, eu știu că aceste stări sunt în regulă. Este ok să trec prin aceste stări, se întâmplă, se numește viață. Am ales să povestesc aici pentru că știu că îmi face bine și sper să te ajute și pe tine, să te îndemne la conștientizarea a ceea ce simți.

Primul pas este conștientizarea: știu ce îmi doresc, știu cum mă simt. Pe mine mă ajută să scriu lucrurile care îmi trec prin cap, să exteriorizez stările prin care trec. În trecut, am avut o prietenă foarte bună pe care am considerat-o sora mea. Viața a decis să ne despartă. Totuși, eu îmi aduc aminte de discuțiile pe care le aveam, cât de mult mă ajutau sfaturile și perspectiva ei, ajutor pe care acum îl găsesc într-o oarecare măsură în alte persoane acum. Deci eu conștientizez cum mă simt și atunci când vorbesc cu cineva apropiat.

Al doilea pas este analiza: timp, trebuie să îmi acord timp pentru analiză. Cred că mă aflu la acest pas, îmi caut timpul acela doar cu mine, undeva pe un teren neutru unde să pot sta să analizez ce am conștientizat. Aici îmi trebuie și un deadline ca să nu staaaau și să mă tot gândesc fără să mă apropii de ultimul pas.

Al treilea pas este acțiunea: cred că acest pas este cel mai greu. Trebuie, în primul rând, să interiorizez starea de „este în regulă”. Aici mă împotmolesc eu pentru că în multe situații nu știu ce să fac, nu știu cum să rezolv problemele pe care le conștientizez.

Încerc să citesc despre acțiune, încerc să ascult sfaturile altor oameni (revelația din viața mea este Cristina Chipurici) pentru ca mai apoi să acționez. Nu știu cum să îmi dau seama care sunt deciziile bune, cum să mă motivez ca să nu mai stau după-amiaza în pat fără să fac nimic, cum să fac lucruri noi și să fiu împăcată cu ceea ce fac, cu viața mea.

De ce am scris toate aceste lucruri despre cum nu mai pot?

  • Pentru că nu am mai scris de ceva timp și un subiect care m-a scos din cutia mea a fost destul de provocator ca să revin la scris acum;
  • Pentru că nu am scris niciodată o confesiune pe care să fiu pregătită să o împărtășesc cu tine;
  • Deoarece aveam nevoie să scot din mine acest „nu mai pot”;
  • Fiindcă mă gândesc că te ajută pe tine, cel care te afli în aceeași postură.

După cum observi, eu nu îți ofer o soluție pentru că nici eu nu am găsit soluția. Sunt abia la jumătatea celui de-al doilea pas și sper să mai fi făcut încă o treime de pas prin acest articol. Mai cu seamă, dacă știi tu și vrei să mă ajuți, abia aștept să îți descopăr sfatul simplu și sincer. 😊

Închei articolul printr-un citat „pe care îl practic”, chiar dacă mi-e capul mereu plin de ce am scris mai sus (și încă multe altele):

Am zâmbit ieri, zâmbesc azi şi voi zâmbi mâine. Doar pentru că viaţa este prea scurtă ca să plâng din orice motiv. – Santosh Kalwar

–––––––––––––

P.S: Ideea articolului a plecat și de la această melodie a lui Mabel, căreia îi mulțumesc pentru susținerea pe care mi-o oferă (chiar dacă ea, probabil, nu o va ști niciodată). În câteva minute, o melodie îți poate ridica moralul și te poate transpune într-o altă lume.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

WordPress.com.

SUS ↑

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: